Andra Diaconu, psihoterapeut
"Spre deosebire de șah, în viață jocul continuă și după mat."
Isaac Asimov

TAA şi sãnãtatea
2015/02/17 11:39:46

    Numeroase studii au demonstrat cã relaţiile interumane contribuie la creşterea nivelului de sãnãtate fizicã, dar şi emoţionalã. Din contrã, lipsa unei reţele sociale poate duce la creşterea nivelului de stres, o calitate mai scãzutã a vieţii şi la degradarea stãrii de sãnãtate. În ciuda dezvoltãrii tehnologice, a existenţei telefoanelor mobile, a internetului şi a reţelelor de socializare, multe persoane nu se bucurã de un cerc social foarte dezvoltat, simţindu-se izolate şi singure.

    Prezenţa unui animal substituie de cele mai multe ori lipsa interacţiunilor cu alţi indivizi, stimulând conversaţia şi atenuând sentimentul de singurãtate. Cei care au un animal de companie au tendinţa de a vorbi cu acesta, ca şi cu o fiinţã umanã. Astfel, ei au ocazia sã împãrtãşeascã gânduri, emoţii, trãiri, amintiri şi, cel mai important, au un interlocutor care îi ascultã şi îi acceptã necondiţionat.

    Câinii au o tendinţã înnãscutã de a anticipa episoadele de epilepsie, deşi, în prezent, nici un instrument de investigare medicalã nu poate prezice când va apãrea o nouã crizã. Un studiu efectuat de Kirton (2004) a demonstrat cã 40% dintre câinii ai cãror stãpân suferã de aceastã tulburare au abilitatea de a depista un episod epileptic înainte ca acesta sã aparã. Cu toate acestea, este indicat un dresaj de desensibilizare, astfel încât câinele sã nu se sperie de manifestãri, sã nu se retragã sau chiar sã devinã violent. Din cauza elementului de impredictibilitate, persoanele epileptice trãiesc o anxietate permanentã şi îşi limiteazã mult activitãţile. Avantajele aduse de un câine constau tocmai în reducerea acestui factor impredictibil şi creşterea sentimentului de control. Simţind cã urmeazã o crizã de epilepsie, câinele îşi previne stãpânul, iar acesta se poate aşeza sau solicitã asistenţa unei terţe persoane (Brown, 2001; Strong, 2002). Astfel, prezenţa unui animal reduce anxietatea şi oferã un sentiment de calm şi siguranţã. Mai mult, s-a observat cã, în timp, frecvenţa episoadelor epileptice scade. O posibilã explicaţie constã în influenţa pe care o are câinele asupra stãrii de relaxare, prin reducerea anxietãţii anticipatorii.

    Un studiu efectuat de un australian, în 1993, a ajuns la concluzia cã persoanele care aveau o pisicã raportau un nivel mai crescut al sãnãtãţii psihologice, în comparaţie cu cele care nu aveau nici un animal de companie. Un alt studiu a confirmat aceste rezultate, demonstrând cã persoanele care deţin o pisicã sunt mai puţin anxioase, prezintã un nivel mai scãzut al depresiei şi se simt mai puţin singure.

    Siegel (1993) a realizat un studiu longitudinal asupra posesorilor de animale. Rezultatele obţinute au arãtat cã, pe parcursul unui an, aceştia au avut mai puţine vizite la doctor, în comparaţie cu cei care nu aveau un animal. Concluzia este cã prezenţa unui prieten necuvântãtor are rol protector în faţa evenimentelor negative de viaţã, atenuând impactul negativ al acestora asupra sãnãtãţii individului.

    Efectele benefice ale animalelor se pot observa şi în ceea ce priveşte populaţia clinicã. În 1995, Walsh a analizat efectul terapiei asistate de animale asupra unui grup de persoane diagnosticate cu demenţã. Vizitele durau 3 ore şi erau efectuate de 2 ori pe sãptãmânã. Rezultatele au arãtat cã, în cadrul grupului care beneficia de aceste întâlniri, au fost semnalate mai puţine izbucniri agresive, iar nivelul zgomotului s-a redus. Cu alte cuvinte, aceste persoane au devenit mai liniştite şi mai puţin stresate, în comparaţie cu grupul de control, care nu a fost expus acestor vizite. Concluziile au fost confirmate de Katsinas (2000), care a demonstrat cã persoanele instituţionalizate diagnosticate cu demenţã au prezentat o orientare temporalã mai bunã în urma terapiei asistate de animale. Progresul a constat în recunoaşterea zilelor sãptãmânii, în funcţie de prezenţa sau absenţa câinelui de terapie.

    Cercetarea efectuatã de Barak (2001) a descoperit cã expunerea la terapia asistatã de animale este asociatã cu un nivel mai ridicat de socializare şi creşterea activitãţilor de autoîngrijire. În urma vizitelor echipei canine, pacienţii diagnosticaţi cu schizofrenie erau mult mai dornici sã interacţioneze unii cu alţii, dar şi cu îngrijitorii. În plus, terapia asistatã de animale i-a învãţat cum sã aibã grijã de câinele de terapie, care e importanţa plimbãrilor, a hrãnirii adecvate, a pieptãnatului, a menţinerii unei igiene cât mai riguroase etc. Aceste acţiuni au fost generalizate, pacienţii deprinzând diverse comportamente de autoîngrijire. Şi aici, ca şi în multe alte situaţii, terapia asistatã de animale a fost un element motivator, angajând beneficiarul în activitãţi constructive.

    Holcomb (1997) a cercetat efectul expunerii persoanelor depresive la pãsãri în colivie. Simpla observare a animalelor a influenţat în mod pozitiv interacţiunea dintre subiecţi şi membrii familiei. Mai mult, gândurile acestora au devenit mai puţin negative, fapt ce a dus la diminuarea severitãţii depresiei.

    Terapia asistatã de animale este beneficã şi pentru copiii cu probleme locomotorii. În urma interacţiunii cu un câine sau un cal atestat în acest sens, s-au observat progrese substanţiale în ceea ce priveşte controlul locomotor. Efectele pozitive nu s-au vãzut doar asupra copiiilor, ci şi asupra membrilor familiei, care au devenit mai calmi, mai puţin stresaţi şi mai optimişti.

    În concluzie, terapia asistatã de animale are beneficii semnificative asupra sãnãtãţii psihologice şi fizice, oferind un rol protector în faţa evenimentelor negative, contribuind la îmbunãtãţirea calitãţii vieţii şi facilitând învãţarea unor noi abilitãţi cognitive şi comportamentale.

Adauga un comentariu

Căutare